Don't Side With Yourself

Nu ține cu Tine
– de Joseph Goldstein

Prin propria minte, inimile noastre devin suficient de încăpătoare pentru a ține emoțiile dureroase, pentru a simți suferința lor, și a le lăsa să se ducă. Dar aceasta necesită antrenament — și, probabil, mai multe tipuri diferite de antrenament — pentru a ne deschide emoțiilor dificile de care suntem conștienți și pentru a le scoate la iveală pe cele ascunse.

Există unele dificultăți și provocări deosebite în prezența emoțiilor dificile. Trăim adeseori în dezminţire. Nu este întotdeauna ușor să ne deschidem partea noastră ascunsă. Și chiar când suntem conștienți, putem fi prinși în justificarea acestor sentimente față de noi înșine: "ar trebui să urăsc acești oameni — uitați-vă la ceea ce au făcut." De la justificarea acestor sentimente de ură și de vrăjmășie (ceea ce este destul de diferit de a fi conștient de ele), poate să apară un sentiment puternic de îndreptățire de sine. Uităm că sentimentele și emoțiile pe care le avem sunt toate răspunsuri condiționate, care decurg din condițiile individuale specifice ale vieții noastre. Alte persoane aflate în aceeași situație ar putea simți cu totul altceva. Deși uneori poate fi greu de crezut, sentimentele noastre nu sunt neapărat reflecția unui adevăr suprem. Astfel precum Bankei, Marele Maestru Zen al secolului al XVII-lea ne-a reamintit : ”Nu ține cu Tine.”

Îndreptățirea de sine despre sentimentele și vederile noastre reprezintă partea ascunsă a propriului angajament. Uneori confundăm această îndreptățire de sine cu sentimentul de dăruire aprinsă. Dar exemple minunate de compasiune și justiție socială explică contrastul.

Nu este vorba despre faptul dacă se vor ivi stări sufletești nesănătoase în interiorul — sau în lumea din jurul nostru. Sentimente de ură, vrăjmășie, frică, îndreptățire de sine, lăcomie, invidie și gelozie, toate apar în momente diferite. Dilema noastră este cum să le percepem pe toate cu atenție, înțelegând că stările sufletești însele sunt cauza suferinței și că nici o acțiune pe care o luăm pe baza acestora nu va duce la rezultatul dorit — pacea în interiorul nostru și pacea în lume.

Atenția este metoda, compasiunea este expresia, iar înțelepciunea este esența. Înțelepciunea vede natura impermanentă, efemeră a experienței și lipsa de fiabilitate primară a acestor fenomene în schimbare. Înțelepciunea ne deschide propria noastră minte la altruism, marea bijuterie eliberatoare a iluminismului Buddist. Această realizare, la rândul său, generează un comportament plin de compasiune față de lume. Dilgo Khyentse Rinpoche, un Mare Maestru Tibetan, ne-a învățat: “Când desluşesc că natura este goală, energia pentru a face bine altora devine fără echivoc și lipsită de efort."

Iar înțelepciunea arată că abandonul este experiența esențială unificatoare a libertății. Realizăm că abandonul este atât un antrenament al cultivării cât și însăși natura minții trezite.

T.S. Eliot e exprimat bine aceasta în câteva rânduri din “Cele patru cvartete.”

O condiție de simplitate desăvârșită
(Costul nefiind mai puțin decât totul)
Și totul va fi bine și
Tot felul de lucruri vor fi bine.

Semnificația întrebărilor pentru reflecție: Cum te raportezi la chemarea Zen de a nu ține cu tine insuți?
Poti să împărtăşeşti o experiență personală în care ai reușit să realizezi și să-ți depășești propriul sentiment de îndreptățire de sine?
Ce te ajută să realizezi singur prin propria ta minte? De Joseph Goldstein, extras din Trei Mijloace către Pace.