Nu am nevoie de un dușman
--de Troy Chapman
Atunci când mi-a dat sentința, judecătorul mi-a spus: ‘Nu văd nicio speranță că vei mai fi reabilitat vreodată’. Sentința pe care am primit-o - între 60 și 90 de ani - era un capăt de drum tragic și predictibil în călătoria vieții mele. Logic, m-am gândit să-mi iau viața. Într-un final am decis să trăiesc. Am decis nu doar să nu mor, ci, începând din acel moment, să trăiesc cu adevărat, să accept viața, să-i găsesc un rost și să trăiesc în adevăr.
A început cu mine. Am devenit obsedat de a înțelege cu ce am greșit și cum pot să îndrept ce s-a întâmplat. Am vrut să înțeleg când a început pierzania mea. Eram doar eu de vină sau eram doar o fisură într-un proces de dezintegrare mult mai larg? [...] Când am început să mă luminez, m-am trezit preocupat de alți oameni și pentru noi toți, ca întreg. Am simțit că a mijit conștiința socială, ce, curând după aceea, a devenit activism social.
Aceasta perspectivă mi-a fost de folos o vreme și mi-a dezvoltat un simț pentru ordine morală. Însă în scurt timp am realizat că activismul meu nu era cu nimic mai deosebit față de furia mea de odinioară. De fapt furia își găsise o cale de a se strecura în prezent, doar că acum era învelită într-un decor de facere de bine și luptă împotriva răului. Nu scăpasem de furie, ci doar îi găsisem pretexte. Aveam dușmani în continuare, eram tot în opoziție față de ei, și încă mai vream să-i înving, să-i distrug. Deși trecusem de la a căuta distrugerea fizică a dușmanilor la eliminarea lor pe cale politică, intelectuală, socială și filozofică, tot despre inamici era vorba. Activismul meu, la fel ca gândirea mea de odinioară, era dualist.
În timp, acest dualism a deschis calea unei dorințe pentru simpla bunătate. Catalizatorul acestei schimbări nu a fost altul decât epuizarea. Mă saturasem să fiu furios tot timpul, obosisem să mă trezesc dimineața pentru a merge la luptă. Aveam nevoie de odihnă. Aceasta nevoie m-a abătut de la căutarea certitudinilor morale ușoare. Dezvoltasem abilitatea de a vedea lucrurile prin ochii dușmanilor mei. Am văzut în ei aceeași frica ce m-a călăuzit și pe mine. Am văzut aceeași confuzie, aceeași nevoie de siguranță, aceeași foame de iubire. Le-am văzut omenia, iar asta a nimicit razboinicul din mine.
Oare asta însemna și sfârșitul activismului meu? Așa am crezut o vreme, că doar nu poți fi activist fără să te angajezi de partea cuiva. Cum aș putea să lupt împotriva închisorilor, când empatizam cu temnicerii?
Îmi petrecusem cea mai mare parte a vieții împărțind viața în două, apoi luptând pentru o parte și împotriva celeilalte. Orice joc implică strategii, un obiectiv clar, un loc de joacă și un oponent. Jocul are reguli și, de orice parte ne-am afla, acestea se aplica tuturor. Poetul Rumi vedea dincolo de acest joc, când spunea: ‘Dincolo de idei legate de bine și rău este un loc. Hai să ne întâlnim acolo.’
Când am început să mă vad pe mine în ceilalți - chiar și în dușmani - m-am surprins îndreptându-mă spre locul pomenit de Rumi. Aici jocul nu este orice joc. Se câștigă doar și numai atunci când toată lumea câștigă. Granița dintre victimă și agresor nu mai este trasată între ‘Eu’ și ‘Ceilalți’. Aceasta este trasată prin centrul sufletului meu. Sunt și victimă și agresor, așa cum suntem cu toții.
Pentru ce să mai lupt atunci? Ce face un activist rămas fără ocupație? Ei bine, Dumnezeu face angajări atât pentru alte ocupații, cât și pentru alte tabere. Nu pentru tabăra prizonierului sau a temnicerului. Nici pentru susținătorii sau opozanții dreptului la avort. Nici pentru dreapta sau stânga politică.
Una dintre taberele pentru care face angajări este cea a vindecării. Este tabăra în care se ține la dușmani, așa cum se ține și la prieteni. Este locul unde iubirea este singura dreptate, singura victorie care există. Aici nu se dorește distrugerea nimănui. Aici nu câștigă nimeni în dauna altcuiva. Aici se aspiră la mai mult decât victorie și înfrângere.
Punându-mi aceste întrebări, am realizat că dușmanii au întotdeauna un scop. Relația conflictuală este una simbiotică, în care dușmanul aflat de-o parte, împlinește o nevoie în dușmanul aflat de cealaltă parte, chiar și atunci când amândoi dezmit acest lucru și pretind că luptă pentru că n-au încotro.
Am înțeles că pot să aleg diferit. Libertatea de a alege cum răspundem ar putea fi singura libertate totală pe care o avem. Lumea exterioară nu este sub controlul nostru, însă libertatea de a alege - da.
Nu am nevoie de un dușman.
Întrebări pentru reflecție: Cum vă raportați la noțiunea că iubirea este singura dreptate? Ați putea împărtăși o amintire despre un moment când ați putut alege tabăra vindecării? Ce vă ajută să vă vedeți în ceilalți, chiar și în dușmani?
Seed Questions for Reflection
How do you relate to the notion that love is the only justice? Can you share a personal story of a time you were able to go to the third side of healing? What helps you see yourself in others, even your enemies?
