Staying Small To Stay Safe

Atunci cand ne facem mici pentru a fi in siguranta
--de Peggy Dulany


Undeva in decursul evolutiei umane frica ne-a fortat pe multi dintre noi (mai ales pe aceia care au pierdut contactul cu natura si au ajuns sa isi duca existenta in conditii de aglomeratie si stres) sa ne adaptam unui fel mai restrans de a intelege viata si de a trai in lume. Aveam nevoie sa ne simtim in sigurata iar necunoscutul ne-a facut tematori. Asa ca am impartit necunoscutul in bucati pe care le puteam gestiona, pierzand o buna parte din intelesurile si misterele acestuia.

Daca privim din perspectiva supravietuirii, acest proces este de inteles: suntem muritori, vietile noastre sunt relativ scurte si, pe cand incepem sa intelegem dincolo de vietile noastre mici si limitate, murim. Fabricam tot felul de credinte (religii, ideologii, mituri) pentru a rationaliza viata si moartea, pentru a ne asigura pe noi insine ca undeva, ceva (paradisul, infernul, reincarnarea), vreun inteles, va continua dupa ce corpul nostru se va fi faramitat si lumina din ochii nostri se va fi stins.

Ajungem sa traim vieti restranse din cauza fricii de razboaie care ar putea sa ne ucida sau frica de violenta indreptata impotriva noastra si care sa ne forteze sa o indreptam apoi impotriva altora; sau teama la gandul ca violenta fizica, emotionala sau spirituala pe care le-am intalnit fie in copilarie, fie in decursul scurtei noastre vieti, sa se abata asupra noastra sau asupra copiilor nostri.

Prin urmare facem ce avem de facut ca sa ne mentinem in sigurata. Una dintre solutii a fost sa ne ‘ascundem’ de copilul nostru interior indraznet, curajos si aventuros, ce isi dorea sa iasa in lume si s-o exploreze iar apoi sa ne facem mici si chiar invizibili, astfel incat nimeni sa nu ne vada ca pe o amenintare si sa nu ne faca rau. Ne ascundem pentru a ne proteja si, astfel, ne ascundem maretia, desavarsirea, creativitatea, precum si acele trasaturi pe care le consideram rele. Risipim atat de multa energie incercand sa tinem aceste parti din noi invizibile, incat uitam si noi de existenta lor.

Cu toate acestea maretia si alte calitati mai putin atragatoare nu pot fi diminuate sau compartimentalizate. Sufera, se zbat, cauta fisuri in peretii celulei in care au fost inchise si ies la suprafata (spre spaima eurilor nostre mici si sigure) prin eruptii mai mici sau mai mari, ce contrariaza, incurca sau care ii surprind pe ceilalti si ne fac sa reactionam la cote alarmante.

Intrebari pentru reflectie:
Cum rezonati cu idea ca maretia nu suporta sa fie diminuata sau compartimentalizata? Ati putea impartasi o experienta cand maretia voastra a iesi la suprafata din celula in care a fost inchisa? Ce va ajuta sa depasiti fricile si sa lasati maretia sa straluceasca?