The Work Of Love Is To Love

Treaba iubirii este aceea de a iubi
— de Mark Nepo

Timpul meu pe pământ m-a determinat să cred în două instrumente puternice care transformă experiența în dragoste: ținând și ascultând. De fiecare dată când am ținut sau am fost ținut, de fiecare dată când ascult sau am fost ascultat, experiența arde ca lemnul în acel foc veșnic și mă regăsesc în prezența iubirii. Acest lucru a fost întotdeauna așa. Luați în considerare aceste două credințe vechi care poartă înțelepciunea și provocarea de a ține și a asculta.

Prima este vechea idee că atunci când țineți o cochilie la ureche, puteți auzi Oceanul. Se pare că întotdeauna funcționează. O investigaţie amănunţită a medicinei a arătat că atunci când țineți acea cochilie la ureche, vă auziți propriile pulsații, oceanul sângelui vostru fiindu-vă redat. Totuși, acest fapt nu diminuează acest mister. El doar îl accentuează. Pentru că ținând o cochilie la ureche ne învață cum să auzim Totul doar printr-o parte și cum să regăsim Universul înăuntrul nostru. Ne învață că atunci când îndrăznim să ne ținem la ureche o altă ființă, precum o cochilie, auzim atât misterul vieții, cât și Oceanul propriului nostru sânge.

Uimitor, fiecare ființă are povestea Universului codificată în ele. Fiecare suflet este o cochilie formată de curenții adâncului. Chiar și din punct de vedere fizic, urechea internă - acea sursă delicată de echilibru - este în formă de cochilie. Și astfel, ceea ce este ținut și ascultat ne va arăta unde locuiește în lume și în noi.

Acest lucru ne duce la cea de-a doua credință: ideea că, dacă un cal își rupe un picior, acesta trebuie omorât. Am descoperit că acest lucru nu este adevărat. E foarte adevărat că se întâmplă adeseori. Crescătorii împușcă cai cu picioarele rupte ca și cum nu ar mai fi de făcut nimic. Dar acum știu că fac asta pentru ei înșiși, nu doresc să aibă grijă de un cal care nu mai poate alerga.
În acest fel, oamenii înfricoșătoși și egoiști au tăiat cordonul celor care sunt rupți, nu doresc să stea cu un prieten care nu mai poate găsi un mâine, fără să vrea să fie îngreunați cu cineva care să-i încetinească, fără a vrea să se confrunte cu ceea ce le este rupt în sinea lor. În aceasta constă provocarea compasiunii. Căci atunci când îndrăznim să-i ținem pe cei forțați la pământ, îndrăznim să-i ținem aproape, îndrăznește de a-i ține aproape, adevărul de a-i ține si asculta și suntem purtați în înțelepciunea oaselor sparte și precum se vindecă lucrurile.

Acestea sunt tocmai acte curajoase de care avem nevoie. Curajul de a aștepta și de a urmări cu toții cei care suntem. Curajul de a recunoaște că nu suntem singuri. Curajul de a ne ține unul pe celălalt la urechea inimii noastre. Și curajul de a avea grijă de lucrurile sparte.

Terenul de practică pentru aceste acte curajoase sunt întotdeauna lucrurile mici la îndemână. Cumva, prin practica de a face lucruri mici cu mare dragoste, așa cum pune problema Maica Teresa, învățăm cum să fim curajoși. Într-adevăr, lucrarea dragostei tinde ci desăvârșire către lucrurile mici.

O astfel de tendință revelează misterul. Prin generozitatea celei mai mici atenții, intrăm în oceanul iubirii care ne poartă pe toți laolaltă.

Pur și simplu, treaba iubirii este aceea de a iubi. Pentru că, în acel act, Universul prinde viață. O asemenea viețuire este spațiul care se deschide între noi, după cum spune Martin Buber, când doi se apleacă și se într-un mod adevărat.

Semnificația întrebărilor pentru reflecție: Cum te referi la noțiunea că treaba iubirii este să iubească?
Poți împărtăși o poveste personală despre un moment când ai ținut pe cineva și ai ascultat adânc și în acest fel ai auzit misterul întregii vieți și al oceanului propriului tău sânge?
Ce te ajută să îndrăznești să ții aproape de tine pe cei forțați la pământ? Mark Nepo din “Riscul rafinat: îndrăznește să trăiești o viață autentică”.